Descoperirile neurologice despre îndrăgostire
Investigațiile prin rezonanță magnetică relevă un fenomen interesant: atunci când cineva se îndrăgostește, cortexul prefrontal, responsabil pentru analiza critică și rațiune, își reduce semnificativ activitatea. Aceasta explică expresia „dragostea e oarbă”.
Modificări ale activității cerebrale
Activitatea amigdalei, care detectează pericolele, scade sub influența hormonilor iubirii, facilitând o deschidere mai mare față de celălalt și o lipsă a instinctelor de autoprotecție.
Dopamina și euforia îndrăgostirii
Euforia resimțită în primele luni de relație provine din aria tegmentală ventrală, care produce dopamină, neurotransmițătorul plăcerii. Gândul la persoana iubită activează această zonă, generând o stare de exaltare.
Serotonina și obsesia
Nivelul scăzut de serotonină transformă partenerul într-o obsesie, similar cu tulburările care generează gânduri repetitive, făcând ca persoana îndrăgostită să fie constant concentrată pe partener.
Noradrenalina și reacțiile fizice
Noradrenalina contribuie la reacții fizice intense, precum palmele transpirate și bătăile rapide ale inimii, punând corpul într-o stare de alertă crescută.
Oxitocina și atașamentul
Pe măsură ce relația evoluează, creierul produce oxitocină și vasopresină, hormoni care consolidează legătura emoțională. Oxitocina induce siguranță și încredere, în timp ce vasopresina este asociată cu fidelitatea.
Estomparea granițelor personale
Reducerea activității în joncțiunea temporo-parietală explică senzația de fuziune cu partenerul, făcând nevoile celuilalt la fel de importante ca propriile nevoi.
Factorul de creștere a nervilor (NGF)
În sângele persoanelor îndrăgostite, nivelul NGF crește semnificativ, acest indicator biologic fiind proporțional cu intensitatea sentimentelor romantice. După 12–18 luni, nivelul NGF revine la normal, iar cortexul prefrontal își reia funcțiile critice.
Impactul despărțirii
Când o relație se încheie, creierul reacționează ca în cazul unei traume fizice, activând zonele responsabile pentru durerea corporală. Aceasta sugerează un sevraj real din cauza absenței dopaminei.
Strategia evolutivă a iubirii
Această „defecțiune” temporară a creierului este o strategie evolutivă importantă, care permite formarea de cupluri, esențiale pentru supraviețuirea urmașilor.
În concluzie, mecanismele neurologice implicate în îndrăgostire subliniază complexitatea relațiilor umane și strategiile evolutiv adaptate pentru a asigura continuarea speciei.



