Riscurile asociate diabetului de tip 2
Activitatea fizică insuficientă este un factor esențial asociat cu complicațiile diabetului zaharat de tip 2, conform unei analize internaționale extinse. Studiul sugerează că o proporție semnificativă dintre aceste probleme de sănătate ar putea fi prevenită prin creșterea nivelului de mișcare al persoanelor afectate de această boală.
Cercetarea globală
Un nou studiu publicat în Journal of Sport and Health Science a analizat datele a aproape 2,4 milioane de persoane incluse în 27 de cercetări anterioare realizate la nivel mondial. Cercetătorii au evaluat nivelul de activitate fizică al persoanelor cu diabet și au urmărit apariția complicațiilor asociate bolii.
Definirea inactivității fizice
Inactivitatea fizică a fost definită ca lipsa a minimum 150 de minute pe săptămână de exerciții de intensitate moderată sau viguroasă. Activitatea moderată include mersul alert, ciclismul ușor, yoga activă, dansul sau activități casnice precum grădinăritul ori reparațiile ușoare, în timp ce exercițiile viguroase includ alergarea, înotul în ritm susținut, dansul aerob și munca fizică intensă în gospodărie.
Rezultatele studiului
Rezultatele arată că lipsa activității fizice (sedentarism) în rândul persoanelor cu diabet a fost asociată cu 10,2% dintre cazurile de accident vascular cerebral, 9,7% dintre cazurile de retinopatie diabetică, 7,3% dintre cazurile de insuficiență cardiacă și până la 7% dintre bolile cardiace. Femeile și persoanele cu nivel scăzut de educație au prezentat proporții mai mari de complicații asociate sedentarismului.
Implicarea activității fizice în prevenție
Coordonatoarea studiului a declarat că „complicațiile diabetului sunt adesea considerate consecințe inevitabile ale bolii”, dar rezultatele sugerează că o parte relevantă dintre acestea ar putea fi prevenită prin creșteri realizabile ale activității fizice la persoanele cu diabet.
Politici publice și recomandări
Autorii subliniază că promovarea activității fizice în rândul persoanelor cu diabet ar putea reduce spitalizările, dizabilitatea și costurile din sănătate, îmbunătățind calitatea vieții. Se recomandă ca intervențiile să fie adaptate la contextul local, având în vedere că tiparele de activitate fizică diferă între țări. În statele cu venituri ridicate, mișcarea are loc în principal în timpul liber, în timp ce în țările cu venituri mai mici, activitatea fizică este frecvent legată de muncă. Politicile publice ar trebui să țină cont de aceste diferențe și de inegalitățile sociale și de gen.
Concluzie
Promovarea activității fizice în rândul persoanelor cu diabet de tip 2 este esențială pentru prevenirea complicațiilor asociate și pentru îmbunătățirea stării de sănătate a acestora.



