Frustrările externe ale lui Trump: O imagine mai puțin puternică în ochii liderilor globali
Fiecare președinte crede că poate schimba lumea, iar Donald Trump are un sentiment de omnipotență personală chiar mai puternic decât predecesorii săi recenți. În analiza politicii externe a președintelui Trump, se observă că reușitele sale în acest domeniu se lasă așteptate, fie că este vorba despre războiul din Ucraina și negocierile cu Vladimir Putin, războiul tarifelor cu China și Uniunea Europeană sau situația conflictului israeliano-palestinian din Gaza.
Lucrurile nu merg prea bine pentru cel de-al 47-lea președinte. Deși Trump poate intimida giganții din domeniul tehnologiei și poate folosi puterea guvernului pentru a influența instituții precum Universitatea Harvard, unii lideri mondiali sunt mai greu de intimidat. Trump continuă să fie ignorat și umilit de președintele rus Vladimir Putin, care sfidează eforturile SUA de a pune capăt războiului din Ucraina. Mass-media rusă îl prezintă pe Trump ca pe un om dur, care clipește mereu și nu impune consecințe.
Trump a crezut că poate modela China după voia sa, înfruntându-l pe liderul Xi Jinping într-un război comercial, dar a înțeles greșit politica chineză. Singurul lucru pe care un autoritar de la Beijing nu îl poate face niciodată este să se încline în fața unui președinte american. Oficialii americani exprimă frustrare că China nu și-a respectat angajamentele menite să dezamorseze conflictul comercial.
Pe lângă China, Trump a cedat și în războiul tarifar cu Uniunea Europeană. Comentatorul Robert Armstrong a inventat termenul „TACO trade” – „Trump Always Chickens Out” (Trump întotdeauna dă înapoi) pentru a descrie acest comportament. În plus, toată lumea se aștepta ca Trump să fie pe aceeași lungime de undă cu Benjamin Netanyahu, dat fiind că în primul său mandat i-a oferit prim-ministrului israelian aproape tot ce a vrut. Totuși, în încercarea de a media pacea în Orientul Mijlociu, Trump constată că prelungirea conflictului din Gaza este vitală pentru cariera politică a lui Netanyahu.
Liderii puternici își urmăresc propriile versiuni ale interesului național, care există într-o realitate paralelă și pe linii temporale istorice diferite de aspirațiile președinților americani. Cei mai mulți nu sunt susceptibili la apeluri personale fără contrapartidă. După încercările lui Trump de a-i umili pe liderii internaționali precum președintele ucrainean Volodimir Zelenski și pe președintele sud-african Cyril Ramaphosa, atracția Casei Albe este în scădere.
Trump a petrecut luni de zile în campania electorală de anul trecut lăudându-se că „relația foarte bună” pe care o are cu Putin sau Xi va rezolva miraculos problemele geopolitice și economice profunde dintre puterile globale. Cu toate acestea, el nu este primul lider american care suferă de astfel de iluzii. Președintele George W. Bush a privit în ochii tiranului de la Kremlin și „i-a simțit sufletul”, iar Barack Obama a disprețuit Rusia ca putere regională în declin, descriindu-l pe Putin ca „copilul plictisit din spatele clasei”. Acest lucru nu a funcționat prea bine când copilul plictisit a anexat Crimeea.
În general, președinții secolului XXI s-au comportat ca niște oameni ai destinului. Bush a venit la putere hotărât să nu acționeze ca polițistul mondial, dar atacurile din 11 septembrie 2001 l-au transformat exact în asta, declanșând războaie în Afganistan și Irak, pe care SUA le-a câștigat, dar apoi a pierdut pacea. Obiectivul său eșuat din al doilea mandat, democratizarea lumii arabe, nu a dus nicăieri. Obama a încercat să repare războiul global împotriva terorismului, călătorind în Egipt pentru a le spune musulmanilor că era timpul pentru „un nou început”. La începutul președinției sale, se simțea că carisma și trecutul său unic vor fi în sine un elixir global.
Joe Biden a călătorit în întreaga lume spunând că „America s-a întors” după ce l-a dat afară pe Trump din Casa Albă. Totuși, patru ani mai târziu, în parte din cauza propriei sale decizii de a candida pentru un al doilea mandat, America – sau cel puțin versiunea internaționalistă de după Al Doilea Război Mondial – a dispărut din nou. În acest context, Trump s-a întors.
Populismul „America First” al lui Trump se bazează pe premisa că SUA au fost jefuite timp de decenii, fără a ține cont de faptul că alianțele sale și modelarea capitalismului global au făcut-o cea mai puternică națiune din istoria planetei. Acum, jucându-se de-a omul puternic căruia toată lumea trebuie să-i asculte, el risipește cu zel această moștenire și distruge puterea soft a SUA – puterea de a convinge – cu beligeranța sa.
Primele patru luni ale președinției Trump, cu amenințările sale tarifare, avertismentele privind expansiunea teritorială a SUA în Canada și Groenlanda și distrugerea programelor globale de ajutor umanitar, arată că și restul lumii are un cuvânt de spus în ceea ce se întâmplă. Până în prezent, liderii din China, Rusia, Israel, Europa și Canada par să fi calculat că Trump nu este atât de puternic pe cât crede el, că nu există un preț pentru a-l sfida sau că propria lor politică internă face ca rezistența să fie obligatorie.
